
Parchez si opresc masina. La parc. Cu grija, pun cheile si telefonul in buzunarul jachetei de blugi si ma uit, instinctiv, la cer. Albastru linistit, cu nori lenticulari, pasari plutind in vant. Acelasi vant care se joaca in parc, inconjurand copiii, razand, ciufulindu-le parul, si dansand cu rochita frumoasa a unei fetite, pe un cantecel vesel. Nescris inca.
Stau pe o banca verde, sunt mai banala decat banal, necunoscuta confortabila. O bunica slabuta si micuta de statura se aseaza langa mine, si isi scoate tricotajul dintr-o sacosa inflorata. Zambesc; si mie imi place sa tricotez. Dupa ce ma priveste in treacat, ca sa se convinga ca nu ma cunoaste de undeva, incepe sa-mi povesteasca.
- Ce bate vantul azi, insa Tuesday Morning (magazin) are niste roluri de tricotat foarte dragute, la reducere de pret, stii.
- Copiii mei sunt departe, amandoi avocati, sunt bine acolo unde sunt ei, fericiti, au viata lor. Le-am cumparat un set de cratite de bucatarie la nunta, ah, acum zece ani, si ma crezi ca nu i-am vazut sa le fi folosit vreodata? Stii cum este... Mai tarziu mi-au spus ca folosesc setul acela la un apartament la ocean. Ei sunt proprietarii, l-au primit de la socrii. Avocati si ei.
Vantul se joaca cu parul meu.
Cuvintele bunicii micute imi par ca un planset surd, ca niste semne de intrebare care se sparg in aerul subtire, fara raspuns. Zambesc din nou, dar bunica nu raspunde. Ma intreb daca stie ca sunt inca aici.
Vantul stie cu siguranta. Ezita pentru o secunda, ca si cand ne-ar asculta, apoi incepe sa danseze cu parul meu din nou.
Bunica decide ca fularul pe care il tricoteaza nu este il cum vrea, este prea lat, asa ca il desira si isi planifica sa inceapa din nou, cand va ajunge acasa.
- Firul acesta, spune, mangaindu-l cu grija, l-am desirat de zece ori! Iti vine sa crezi? ma intreaba, privindu-ma in ochi pentru prima oara. Zambesc si, in sfarsit, zambeste si ea.
Vantul canta melodia fetitei cu rochita care danseaza in soare.
Iar eu raspund:
- Modelul este inca frumos.